Oamenii care îi ajută pe nevăzători să „vadă” filme la cinema

Imaginează-ţi că eşti într-o sală de cinema, unde urmează să ruleze filmul despre a cărui lansare ai tot auzit vorbindu-se. Dar nu vezi nimic sau zăreşti doar nişte umbre vagi.

Imaginează-ţi că eşti într-o sală de cinema, unde urmează să ruleze filmul despre a cărui lansare ai tot auzit vorbindu-se. Dar nu vezi nimic sau zăreşti doar nişte umbre vagi. Nu ştii cum arată protagoniştii, nu ştii dacă acţiunea se petrece afară sau înăuntru, ziua sau noaptea. Nu poţi decât să ciuleşti urechile şi să asculţi replicile personajelor. Ai savura filmul cu aceeaşi plăcere? L-ai înţelege?

Pentru ei, cei care din cauza unor deficienţe de vedere se află într-o astfel de situaţie, Fundaţia Cartea Călătoare luptă încă din 2006. Au câştigat până acum mici bătălii, iar de curând au obţinut o victorie importantă: prima ediţie a Festivalului Naţional de Film pentru Nevăzători.

Desfăşurat la Bucureşti în perioada 15-19 mai, evenimentul a fost rezultatul muncii şi dedicării unor oameni care, de mai mulţi ani, încearcă să le uşureze şi, totodată, să le înfrumuseţeze vieţile celor care altfel ar trăi în întuneric. Aşadar, povestea Festivalului are rădăcini mai vechi.

Nevăzătorul care s-a ocupat de sistemul de facturare de la Romtelecom

La început a luat naştere, în Focşani, Fundaţia Cartea Călătoare. În 1997, mai exact, la iniţiativa lui Mircea Bucur, el însuşi nevăzător. La vremea respectivă lucra ca programator la Romtelecom.

„O să râdeţi: în Vrancea, sistemul de facturare era realizat şi supervizat de Mircea Bucur, care era persoană cu deficienţe de vedere. Credeţi-mă, nu a fost nicio dramă şi nu s-a întâmplat absolut nimic: nu s-au trezit oamenii cu trei facturi într-o lună sau alţii deloc şi tot aşa. S-a descurcat foarte bine”, a povestit pentru gândul Gabriela Dima, managerul Festivalului de Film pentru Nevăzători. „Aşadar, lucra ca programator la vremea respectivă şi tocmai apăruse Internetul în România. A realizat că Internetul reprezintă o oportunitate extraordinară de a-i pune pe nevăzători în contact şi a creat fundaţia, în ideea de a oferi primele cursuri de iniţiere în lucrul pe computer pentru nevăzători. Lucru care s-a şi întâmplat”, a adăugat ea.

FOTO: Gândul / Mircea Bucur, preşedintele Fundaţiei Cartea Călătoare

Acesta a fost primul pas. Mai departe, Fundaţia Cartea Călătoare s-a preocupat de realizarea de cărţi pentru persoanele cu deficienţe de vedere: beletristică, manuale şcolare şi cursuri universitare.

Motto-ul fundaţiei este acesta: Singura lumină pe care o poţi oferi unui orb, este lumina cunoaşterii. Acesta este scopul Fundaţiei Cartea Călătoare: de a face informaţia accesibilă cu ajutorul tehnologiilor moderne şi de a oferi şansa şi oportunitatea persoanei cu deficienţe de vedere să participe la viaţa culturală, viaţa socială, să beneficieze de educaţie şi să se poată angaja în muncă”, a spus Gabriela.

Aşadar, fundaţia a realizat două tipuri de produse. Unul dintre ele este cartea  în format audio daisy, ce permite lectura selectivă cu ajutorul unui player.

„Din combinaţii de taste poţi merge la un anumit capitol, poţi merge la o anumită pagină, dacă ţi-a plăcut un anumit paragraf poţi să-l marchezi. Aceste cărţi audio daisy iniţial au mers în bibliotecile publice din România. Suntem în 41 de biblioteci publice din România, iar ele pot fi împrumutate gratuit de orice persoană cu deficienţe de vedere”, a explicat Gabriela.

În plus, de doi ani, în colaborare cu cinci universităţi din România şi, mai nou, cu cinci licee pentru deficienţi de vedere din ţară, fundaţia realizează manuale şcolare şi cursuri universitare: „Ele sunt atât în format audio daisy, cât şi în format Braille. Este un proiect pe care noi îl considerăm a fi foarte important, tocmai pentru ca ei să aibă şansa să se integreze în societate trebuie să aibă acces la educaţie şi să se poată angaja în muncă. Altfel, o să rămâi la statutul de asistat toată viaţa”, a mai spus Gabriela.

 

 

Cum poţi „să vezi” filme la cinematograf, deşi nu poţi să vezi? Aceşti oameni care fac imposibilul posibil merită un...

Posted by Gandul on 29 Mai 2015

Ce înseamnă „accesibilizarea” unui film pentru persoane nevăzătoare

După toate acestea, în anul 2006, Fundaţia Cartea Călătoare îşi intensifica şi mai mult eforturile şi se ocupa de prima accesibilizare a unui film pentru persoane cu deficienţe de vedere din România. Este vorba, poate nu întâmplător, despre „Ray”, în regia lui Taylor Hackford, producţia care spune povestea celebrului pianist orb Ray Charles.

Trei ani mai târziu, pe agenda Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) era inclusă şi prima proiecţie cu descriere audio - adică „accesibilizată” pentru publicul nevăzător.

Le-am scris organizatorilor Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) şi le-am propus ca una dintre proiecţiile din festival să fie şi cu descriere audio. Nu au înţeles ei foarte bine despre ce este vorba la început, dar au zis Da”, îşi aminteşte acum Gabriela.

FOTO: Gândul / Gabriela Dima, managerul Festivalului Naţional de Film pentru Nevăzători

Puţini sunt încă şi acum cei care ştiu exact ce înseamnă accesibilizarea şi proiecţia unui astfel de film. În ciuda a ceea ce, poate, unii cred, imaginile rulează în mod obişnuit pe ecran. Persoanele cu deficienţe de vedere primesc însă, în plus, o pereche de căşti în care aud câteva explicaţii necesare înţelegerii filmului.

„În pauza dintre replicile actorilor – doar în pauză, nu se suprapune descrierea audio peste replici – sunt aduse câteva informaţii despre mimică, gestică, costume, decoruri, relaţiile dintre personaje, mişcările care se întâmplă în cadrul respectiv, astfel încât să-i ajute pe ei să înţeleagă”, a precizat Gabriela Dima. „Spre exemplu, dacă iese un personaj din scenă şi nu se anunţă lucrul acesta, este important pentru ei să ştie că persoana repectivă nu mai este acolo prezentă. Sau dacă reacţionează emoţional şi emoţiile acelea nu sunt verbalizate, iarăşi este important pentru ei să ştie. Asta înseamnă descriere audio – un mic scenariu în pauzele dintre replicile actorilor”, a completat ea.

Reacţia publicului a fost atunci feedback-ul cel mai bun. Nici măcar nu a fost nevoie de cuvinte, mărturiseşte Gabriela.

„Eu cunoşteam filmul din festival, pentru că eu făcusem descrierea audio şi ştiam replică cu replică, astfel încât, în timpul filmului nu m-am uitat la film, ci m-am uitat la feţele persoanelor cu deficienţe de vedere. Cea mai mare bucurie a fost că aveau exact aceeaşi expresie pe faţă ca ceilalţi spectatori. Nu a existat niciun fel de diferenţă! Exact aceleaşi emoţii le-au avut în timpul filmului”, a povestit ea.

„O idee un pic nebună şi riscantă, dar suficient de frumoasă”

De atunci, proiecţiile de acest fel au devenit un „obicei” la TIFF. Iar apoi, ideea organizării primului Festival de Film pentru Nevăzători din România a apărut firesc.

„Ne cunoşteau clujenii, ne cunoşteau persoanele cu deficienţe de vedere din ţară, pentru că am organizat şi proiecţii în ţară, în cadrul unei caravane cinematografice pentru nevăzători, dar am simţit că nu a avut atâta popularizare cât ar fi trebuit”, a explicat Gabriela. „Am aplicat la o finanţare nerambursabilă şi proiectul (festivalul, n. red) se desfăşoară în cadrul programului SSSE 2009 – 2015, prin fondul ONG în România. Ei au fost cei care au crezut că proiectul poate fi realizat, pentru că anterior depusesem alte două cereri de finanţare la alte două fonduri, şi nu primisem finanţare. Dar ei au considerat că este o idee un pic nebună şi riscantă, dar suficient de frumoasă ca să merite să o şi finanţeze”, a adăugat ea.

Totul s-a concretizat la jumătatea lunii mai 2015, în Capitală, unde, la Cinema Elvire Popescu şi Cinema Muzeul Ţăranului, au fost proiectate zece filme româneşti accesibilizate pentru publicul nevăzător: „Aferim!” (regia Radu Jude), „Marţi, după Crăciun” (regia Radu Muntean), „Poarta Albă” (regia Nicolae Mărgineanu), „Roxanne” (regia Vali Hotea), „Medalia de onoare” (regia Călin Peter Netzer), „După dealuri” (regia Cristian Mungiu), „Despre oameni şi melci” (regia Tudor Giurgiu), „Love Building” (regia Iulia Rugină), „Poziţia copilului” (regia Călin Peter Netzer), „America, venim!” (regia Răzvan Săvescu). La toate, persoanele cu deficienţe de vedere şi însoţitorii lor au avut acces liber.

FOTO: Gândul / Deschiderea Festivalului Naţional de Film pentru Nevăzători

Selecţia filmelor a fost făcută cu sprijinul Asociaţiei pentru Promovarea Filmului Românesc, care organizează la Cluj-Napoca Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF), propunerile venind din partea lui Mihai Chirilov, directorul artistic al TIFF. În rest, echipa care s-a ocupat de realizarea descrierilor audio a rămas aproape aceeaşi ca şi în anii în care filmele accesibilizate mergeau au fost prezentate până acum la Cluj.

„Noi, de-a lungul anilor, am lucrat cu mai mulţi scenarişti. A fost doamna Irina Mărăcine, care a accesibilizat o parte din filme şi o menţionez şi pe domnia sa pentru că unele dintre filmele care sunt în festival sunt filme mai vechi, care au fost accesibilizate de dumneai. A lucrat şi doamna Luiza Carcadia, iar în anii trecuţi am lucrat şi eu ca scenarist”, a spus Gabriela. „De asemenea, există o voce care e dintotdeauna aceeaşi în descrierea audio. Vocea tuturor filmelor noastre este Laura Branea. Este vocea favorită a persoanelor cu deficienţe de vedere, pentru că, aşa cum spuneam, fundaţia înregistrează şi cărţi în format audio. Şi am selectat-o pe ea tocmai pentru că era vocea preferată a ascultătorilor şi, de atunci, Laura citeşte scenariile tuturor filmelor pe care noi le accesibilizăm”, a continuat managerul festivalului.

Ca şi la TIFF, şi la Bucureşti filmele cu descriere audio, prezentate de data aceasta în cadrul Festivalului Naţional de Film pentru Nevăzători, au adus zâmbetul pe buze celor care s-au aflat în sala de cinema.

Radu Jude va lansa DVD-ul „Aferim!” în format accesibilizat pentru nevăzători

Obiectivul evenimentului este însă complex, subliniază Gabriela Dima: „Scopul nostru nu este doar să avem câte o proiecţie din când în când în ţară, ci ne propunem să se schimbe lucrurile în industria cinematografică, astfel încât în anii următori, producătorii de film, atunci când bugetează, să introducă şi costurile de descriere audio. Astfel încât, în momentul în care scot filmul pe piaţă, din start el să fie cu descriere audio în cinematograf, atunci când lansează DVD-ul, el să fie deja cu descriere audio şi, aşa cum ai opţiunea cu sau fără subtitrare, să ai opţiunea cu sau fără descriere audio”.

Potrivit Gabrielei, costurile realizării descrierii audio pentru un film românesc nu depăşesc 900 - 1000 de euro, în vreme ce pentru un film ce necesită şi dublare de voce, ele pot ajunge la 1.500 – 2000 de euro.

Cei care au răspuns primii acestei „provocări” au fost regizorul Radu Jude şi echipa de producţie a filmului „Aferim!”, premiat cu Ursul de Argint la Berlinală, în 2015. Aceştia au anunţat că, atunci când va fi disponibil pe piaţă, DVD-ul va fi deja accesibilizat pentru publicul nevăzător.

FOTO: Secvenţă din filmul "Aferim!", de Radu Jude

Ce urmează mai departe? „Una dintre direcţiile viitoare va fi să încercăm să convingem Televiziunea Publică că este important ca măcar o dată pe lună să difuzeze un film cu descriere audio”, a explicat Gabriela Dima. „Am făcut acest demers cu câţiva ani în urmă, dar am avut nişte reacţii foarte urâte: că dublarea vocilor strică calitatea filmului, că nu este important etc. Până la urmă, abonamentul Televiziunii Publice îl plăteşte toată lumea, şi dacă ai, şi dacă n-ai televizor. În condiţiile acestea, mi se pare normal ca tu, televiziune publică pe care eu te plătesc, să ai ceva şi pentru mine; să asiguri dublarea măcar la principalul buletin de ştiri, pentru că totul este subtitrat, sunt o mulţime de declaraţii în limbă străină şi o personă cu deficienţe de vedere nu înţelege nimic. Nu eşti obligat să ştii toate limbile lumii. (...) Dar dincolo de asta, principala reacţie pe care ne-o dorim este din partea producătorilor români. Noi ne dorim o colaborare cu industria cinematografică din România, cu sectorul privat. Şi sunt convinsă că în acest domeniu lucrurile o să se mişte mult mai repede, decât în domeniul public”, a adăugat ea.

De asemenea, „convinse” trebuie şi cinematografele ca atunci când investesc în modernizarea sălilor, să aloce fonduri şi pentru un sistem de traducere simultană, astfel încât să poată oferi proiecţii şi pentru persoanele cu deficienţe de vedere. Şi, chiar dacă Festivalul Naţional de Film pentru Nevăzători abia s-a încheiat, Fundaţia Cartea Călătoare plănuieşte deja cea de-a doua ediţie, cea din 2016.

Pentru anul următor ne gândim să avem 20 de filme, dintre care ne dorim ca cinci să fie străine, deci să existe şi partea de dublare de voce, şi probabil vom include şi circa cinci documentare; iar restul să fie filme artistice româneşti”, a povesti Gabriela. „De asemenea, vom include în festival şi o serie de filme mai vechi, lansate în anii trecuţi, tocmai pentru că au fost filme foarte apreciate de public, iar persoanele cu deficienţe de vedere nu au avut prilejul să le vadă cu descriere audio. Festivalul rămâne totuşi un festival pentru persoanele cu deficienţe de vedere şi va trebui să ţinem cont de lucrul acesta, aşa că anual vom încerca să recuperăm din filmele vechi de calitate şi să le includem în festival”, a precizat ea.

„Ok, dar ce o să poată să lucreze el? Cum o să se descurce?”

În prezent, peste 120.000 de persoane cu deficienţe de vedere sunt înregistrare la Direcţia Generală de Asistenţă Socială. Numărul acesta nu reflectă însă, realitatea, atraga atenţia Gabriela Dima.

„De foarte multe ori, handicapul vizual – şi spun handicap pentru că aşa apare în lege – este asociat altor boli - bolile somatice, cum este diabetul - şi în cazul acela persoana este încadrată ca având o boală somatică, nu o deficienţă de vedere. Sunt situaţii în care persoanele cu deficienţe de vedere şi-au pierdut vederea mai târziu în viaţă; asta înseamnă că au avut o slujbă până la o anumită vârstă şi sunt pensionaţi. Se consideră că şi-au pierdut capacitatea de muncă şi sunt încadrate cu grad de invaliditate. E o altă categorie; nu toţi au şi certificat de handicap. De aceea, este dificil de spus care este numărul exact de nevăzători”, a explicat ea.

Pentru toţi aceşti oameni, în orice categorie s-ar încadra, cel mai dificil obstacol în dezvoltarea unei vieţi normale este lipsa facilităţilor de acees la mediul informaţional şi comunicaţional, apreciază Gabriela Dima.

 „Se pleacă din start cu un handicap – o să folosesc un cuvânt dur -, pentru că 85% din informaţia pe care noi o primim se face pe cale vizuală”, a arătat ea. „Şi e foarte dificil să reuşeşti să îţi continui viaţa şi să participi la fel la toate activităţile care se întâmplă. Motiv pentru care cred că principala problemă este insuficienta accesibilizare, de fapt, a mediului informaţional şi comunicaţional. Pentru că dacă mediul informaţional şi comunicaţional ar fi accesibile, nu ar mai exista aceste provocări. Poate că o asumare a acestei probleme de către instituţiile statului ar uşura totul”, a mai spus Gabriela.

FOTO: Hepta

„ Asumare” în sensul investirii în accesibilizarea manualelor, subliniază Gabriela Dima, amintind că în întreaga ţară nu există decât cinci licee pentru deficienţi de vedere şi două şcoli pentru ambliopi. „Asta înseamnă că la şapte ani, un copil care are deficinţe de vedere trebuie să plece de acasă. Şapte ani e vârsta la care tu ai încă nevoie de suportul familiei. Şi vei sta într-un regim rezidenţial până la urmă, la internat. E o traumă foarte mare şi pentru familie şi pentru copil. Şi sunt părinţi care evită această traumă şi care fac nişte eforturi la început pentru ca elevul să meargă la o şcoală de masă, la nivel local, dar la un moment dat nu mai face faţă şcolii de masă. Iar abandonul şcolar e destul de frecvent şi se întâmplă de obicei după şcoala generală. Nu reuşesc să mai facă faţă şi la liceu. Şi de aici, o serie de alte consecinţe”, a afirmat ea.

Pe de altă parte, „ar trebui să fie mult mai serioase facilităţile care se acordă în cazul accesibilizării locurilor de muncă pentru persoanele care au diferite dizabilităţi”, nu doar de  vedere.

„O să dau exemplul Italiei: acolo este cea mai mare rată de angajare a persoanelor cu deficienţe de vedere din toată lumea, pentru simplul fapt că e prevăzut ca instituţiile statului să aibă un număr minim de angajaţi persoane cu deficienţe de vedere, care pot lucra”, a explicat Gabriela Dima. „Italia e un exemplu, dar a fost o politică guvernamentală. E un lucru pe care instituţiile statului şi le-au asumat şi de aici au rezultate, chiar dacă la început a fost impus. Pentru că, până la urmă, nu e uşor să faci schimbare şi e în firea umană să te opui schimbării. Dar, chiar dacă la început aceste măsuri au părut cumva forţate şi nefireşti, iar oamenii au trebuit să facă un efort ca să le aplice, după câţiva ani pare un lucru absolut natural. Îl internalizezi şi este firesc să ai coleg o persoană cu deficienţe de vedere. Acum, în Italia nu mai este nicio surpriză lucrul acesta, cu toate că la început şi ei au avut reţineri: ok, dar ce o să poată să lucreze el?, cum o să se descurce? Şi aici am exemplul Mircea Bucur”, a adăugat aceasta.

Despre Gabriela Dima. „M-am îndrăgostit de Sociologie”

Ba un exemplu este şi Gabriela însăşi, chiar dacă nu o spune. La vârsta de doi ani, a paralizat de la brâu în jos, după ce o asistentă i-a administrat un vaccin antipoliomielită. A reuşit să facă primii paşi abia la vârsta de şapte ani, iar de atunci s-a luptat în permanenţă să învingă handicapul locomotor. Deşi originară din Focşani, s-a mutat la Cluj pentru a urma cursurile Facultăţii de Sociologie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Mărturiseşte însă că s-a „îndrăgostit” absolut întâmplător de acest domeniu. A preferat să se înscriere la admiterea la Facultatea de Sociologie, şi nu la cea de Psihologie aşa cum şi-ar fi dorit, pentru a „scăpa” de proba de biologie.

M-am dus dintr-o întâmplare la Sociologie. Dar am avut norocul să mă îndrăgostesc de Sociologie la primul curs”, a povestit ea. „Profesorul de Sociologie generală se numea Achim Mihu. Ţin minte şi acum: a intrat în sală, şi-a pus geaca în cuier, s-a uitat, a văzut o geacă în cuier cu Canada, a devenit nostalgic, ne-a povestit despre copiii dumnealui, care sunt plecaţi, şi apoi a început să citească ziarul. Şi noi ne-am zis Dumnezeule... Mamă, ce interesant va fi. După ce a terminat de citit ziarul, tot ceea ce a citit a reinterpretat din perspectivă sociologică. Şi noi eram, o aulă întreagă, cu gura căscată. Şi-am zis: E cea mai tare chestie pe care am auzit-o şi e cea mai tare facultate pe care puteam să o fac! M-am îndrăgostit de Sociologie în anul acela”, a mai spus Gabriela.

După absolvire a profesat ca sociolog, apoi, în 2006, a „cunoscut” Fundaţia Cartea Călătoare. După o scurtă colaborare pe un proiect, în 2008 i s-a alăturat complet. A fost la început manager de proiect, iar acum este coordonator de programe şi managerul Festivalul Naţional de Film pentru Nevăzători.

Privind în urmă, nu are niciun regret, mărturiseşte ea: „Nu ştiu dacă nu cumva faptul că am făcut Sociologia m-a ajutat mult mai mult în a dezvolta partea aceasta de servicii sociale. Ca psiholog poate că aş fi fost puţin mai limitată... Aşa, eu orice proiect văd, îl văd cu implicaţie pe termen lung şi cum pot schimba lucrurile în cinci ani, în zece ani, în 15 ani... Şi am mai multă răbdare ca să se producă schimbarea respectivă”.

Reporter: Adriana Stanca

Operator imagine: Cătălin Sanda, Cristian Tomoială

Montaj: Andrei Boruzescu

Un articol de Adriana Stanca
Citeşte şi:
Cine a decis să se facă O GROAPĂ DE GUNOI în vârful muntelui: Ba tu, ba tu! Şocul autorităţilor la întrebarea „Dar pe cetăţeni i-a întrebat cineva?”